Category Archives: Feluri și file

Artă în Dacia antică

„Nu pot să înţeleg la rumuni mania lor de a se lăuda că sunt urmaşi ai coloniştilor romani ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din toate provinciile estice ale imperiului, chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie. Voi rumunii sunteţi daci şi pe aceştia ar trebui să-i cunoască rumunii mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă”.

Emmanuel de Martone –  (profesor la Sorbona, 1928, în interviul dat lui Virgil Oghină)

Nici eu nu pot să-i înțeleg pe cei care-și reneagă istoria proprie și o resping la modul cel mai brutal fără argumente. Și nu mă refer la conspirații și manipulatori de meserie, ci la oameni de la care aveam pretenția că pot discerne mai bine anumite aspecte socio-culturale și nu în ultimul rând istorice. Adevărul e că  sunt persoane care fac repede alergie la istoria lor și nu cumva să audă despre daci ceva. Nu insist cu urmările și epitetele adresate de aceste persoane, celor care doar din bună credință încearcă să promoveze o istorie care… nu e mainstream, să zicem (așa ca să fim la modă). Nici Pământul rotund n-a fost mainstream la un moment dat…

“Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pamânturile sunt fără margini, toate pamânturile sunt comune.”Pitagora

În loc să ne unim eforturile să facem ceva constructiv pentru ne descoperi cât mai bine rădăcinile, preferăm să aruncăm cu noroi gratuit în orice și în oricine nu e pe placul nostru. Istoria e memoria neamului tău. Așa cum fiecare individ are o memorie și un neam are o memorie. Faceți un exercițiu de imaginație și închipuiți-vă că într-o dimineață vă treziți și nu știți cine sunteți. Cam dificil de făcut următorul pas fără a știi cine ești. Așa e și cu istoria unui neam, fără să o cunoști nu știi încotro te îndrepți, nici ce drepturi, dar nici ce responsabilități ai. Pentru că în definitiv despre asta vorbim despre responsabilitate. Faptul că provii dintr-un neam, nu e o chestiune de mândrie gratuită, ci mult mai mult de responsabilitate. Degeaba stăm și visăm la un trecut glorios, dacă nu știm ce facem cu el. Și în momentul ăsta nu știm. Dumnezeu să ne lumineze pe toți, că e prea multă apetență pentru critică distructivă în țara asta.

„Dintre toate popoarele geţii sunt cei mai înţelepţi.”Homer

În fine, strămoșii noștri știau să lucreze foarte bine metalele de orice fel, dar mai cu seamă aurul. Am rămas plăcut surprins să văd ce se făcea din aur acum aproximativ 2000 de ani.

DSC_0010

Motivul Coloanei Infinitului pe toarta unui vas (Rădești)

DSC_0037

Diademă princiară (Bunești-Averești)

DSC_0039

Detaliu pe brățară dacică (Sarmizegetusa Regia)

DSC_0044

Faimoasele brățări dacice (Sarmizegetusa Regia)

DSC_0053

Bijuterie, la propriu și la figurat (Căpâlna)

DSC_0064

Fibulă (Hârșova)

DSC_0083

Piesă din Tezaurul de la Pietroasa

Advertisements

La mulți ani, Mihai Eminescu! (2015)

Mihai-Eminescu1

Scrisoarea III

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă,
La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară
Și s-apropie de dînsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blîndei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atîta frumusețe,
Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scînteind plutea prin aer și pe toate din natură
Și prin mîndra fermecare sun-o muzică de șoapte,
Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte…
Ea, șezînd cu el alături, mîna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
— Las’ să leg a mea viață de a ta… În brațu-mi vino,
Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…
Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele
Eu să fiu a ta stăpînă, tu stăpîn vieții mele.
Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care crește într-o clipǎ ca în veacuri, mereu crește,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește;
Umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprinde
Și sub dînsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;
Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrînă —
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpînă.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Și corăbiile negre legănîndu-se pe rîuri,
Valurile verzi de grîie legănîndu-se pe lanuri
Mările țǎrmuitoare și cetăți lîngă limanuri,
Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaș covor,
Vede țară lîngă țară și popor lîngă popor —
Ca prin neguri alburie se strevăd și se prefac
În întinsă-mpărăție sub o umbră de copac.
Vulturii porniți la ceruri pîn’ la ramuri nu ajung;
Dar un vînt de biruință se pornește îndelung
Și lovește rînduri, rînduri în frunzișul sunător.
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuțite se îndoaie după vînt
Și deasupra Romei nouă se înclină la pămînt.

Se cutremură sultanul… se deșteaptă… și pe cer
Vede luna cum plutește peste plaiul Eschișer.
Și privește trist la casa șeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zîmbește, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mahomet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște,
Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște.

Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește,
An cu an împărăția tot mai largă se sporește,
Iară flamura cea verde se înalță an cu an,
Neam cu neam urmîndu-i zborul și sultan după sultan.
Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid…
Pîn-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…

La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă
Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii
Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii;
Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari…
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.
Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băț.
Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț:
— Ce vrei tu?
— Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea și se-apropie de cort
Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port.
— Tu ești Mircea?
— Da-mpărate!
— Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
— Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit,
Cît suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!
Despre parte închinării însă, doamne, să ne ierți;
Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn și nouă de mila măriei tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.
— Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt și mare.
N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face,
Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruință se mișcară rîuri-rîuri,
Ori din codri răscolite, ori stîrnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adîncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii,
Tremura înspăimîntată marea de-ale lor corăbii!…
La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns
Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins.
Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă,
Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…
Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag?
— De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești
Nu e om de rînd, el este domnul Țării Românești.
Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști,
Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști.
După vremuri, mulți veniră, începînd cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al lui Istaspe;
Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;
Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă —
Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt,
Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pămînt.
Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai valvîrtej
Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?…
Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,
A credinții biruință căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…
Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Și abia plecă bătrînul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreții împlu cîmpul și roiesc după un semn
Și în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă fața negrului pămînt,
Lănci scînteie lungi în soare, arcuri se întind în vînt,
Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,
Orizonu-ntunecîndu-l, vin săgeți de pretutindeni,
Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie…
Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare,
Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste,
Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie,
Cad asabii ca și pîlcuri risipite pe cîmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Cînd săgețile în valuri, care șuieră, se toarnǎ
Cad, lovind în față,-n spate, ca și crivățul și gerul,
Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul…
Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți,
Printre cetele păgîne trec rupîndu-și large uliți;
Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,
Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri,
Ca potop ce prǎpădește, ca o mare turburată —
Peste-un ceas păgînătatea e ca pleava vînturată.
Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mînă,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe cînd oastea se așează, iată soarele apune,
Voind creștetele nalte ale țării să-ncunune
Cu un nimb de biruință; fulger lung încremenit
Mărginește munții negri în întregul asfințit,
Pîn’ ce izvorăsc din veacuri stele una cîte una
Și din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna:
Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn.
Lîngă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zîmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiță dragei sale, de la Argeș mai departe:

„De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne ești așa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiți prin cineva
Ce-i mai mîndru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprîncenele;
Că și eu trimite-voi
Ce-i mai mîndru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul și cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprîncenele.
Și să știi că-s sănătos,
Că, mulțămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos“.

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…
În izvoadele bătrîne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poți să-ntîmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo?
Înapoi acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți,
Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți,
Și cu voi drapîndu-și nula, vă citează toți nerozii,
Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămîneți în umbră sfîntă, Basarabi și voi Mușatini,
Descălecători de țară, dătători de legi și datini,
Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră
De la munte pîn’ la mare și la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noștri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lîngă capiștea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți
În aplauzele grele a canaliei de uliți,
Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii,
Măști cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,
De ai crede că viața-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele,
Ce își rîde de-aste vorbe îngînîndu-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget,
Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,
La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toți pe buze-avînd virtute, iar în ei monedă calpă,
Quintesență de mizerii de la creștet pînă-n talpă.
Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,
Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască…
Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,
În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie,
Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,
Unde spumegă desfrîul în mișcări și în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri
Și aplaudă frenetic schime, cîntece și jocuri…
Și apoi în sfatul țării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpînă și pe țară și pe noi!
Tot ce-n țările vecine e smintit și stîrpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră aicea și formează patrioții,
Încît fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,
Bîlbîiți cu gura strîmbă sunt stăpînii astei nații!
Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
Și această ciumă-n lume și aceste creaturi
Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pîn’ și numele tău… țară!
La Paris, în lupanare de cinismu și de lene,
Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos…
Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos?
Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă,
Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept științ-avînd în minte vreun valț de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de origine romană!
Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,
Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Cînd vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă,
Azi, cînd fraza lustruită nu mai poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?
Prea v-ați arătat arama sfîșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți – niște mișei!
Da, cîștigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

La mulți ani, Mihai Eminescu! (2014)

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?…
Tu așează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine .

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui
Joace unul și pe patru
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate .

Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș
Ce e val, ca valul trece.

Ca un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

 

La mulți ani, Mihai Eminescu! (2013)

eminescu

La fiecare început de an, data de 15 ianuarie prilejuiește aducerea aminte despre cel care a fost cel mai mare poet pe care l-a avut România. Însă puțini sunt cei care știu că el nu a fost doar poet. Activitatea sa jurnalistică l-a propulsat la vremea aceea în atenția opiniei publice, poate cel puțin la fel de mult ca și poeziile sale. Despre activitatea sa ca jurnalist însă, s-a vorbit mai puțin, pentru că deranja prea mult clasa politică prin abordarea sa profund patriotică. În această țară, a fi patriot înseamnă un act de curaj și nu un act de normalitate. Și Eminescu a fost un patriot. A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi a ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi trăsnetelor răzbunarii. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism. (Nichifor Crainic)

Mai jos, puteți urmări un documentar despre asasinarea lui Eminescu, lucru despre care nu s-a dorit a fi știut. Ce convenabilă era varianta cu boala numită sifilis. Când trebuie denigrată o persoană, se face cu mijloace josnice. Și cineva se face vinovat pentru perpetuarea și promovarea variantei din urmă în rândul tinerelor generații. Au oare curajul să se întoarcă cu 180 de grade?

Criticilor mei

Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.

E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca și flori în poarta vieții,
Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Nendurații ochi de gheață?

Ah! atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade cerul
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deșerte,
Care roade n-ați adus –
E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai de spus.

Țăranul român

Clip_162 Piatra Craiului

Țăranul este omul absolut.

Petre Țuțea

Această afirmație ar putea stârni curiozitate cel puțin, dacă nu zâmbete ironice sau alte reacții grosolane. Bineînțeles că reacțiile negative sunt rodul minților ignorante.

Problema țăranului este că însuși termenul s-a degradat căpătând un sens peiorativ. Desigur, o altă chestiune care trebuie precizată din start, este că a devenit tot mai dificil de restaurat imaginea țăranului, dintr-un motiv cât de poate de simplu: obiectul de studiu, adică țăranul, este pe cale de dispariție. Și lumea se va întreba cum se poate să fie pe cale de dispariție, doar sunt încă atâția oameni care trăiesc la țară? Da, sunt doar oameni care trăiesc la țară, dar ei nu mai sunt țărani.

Cuvântul țăran are o origine care poate fi ușor dedusă. Țăran este acela care lucrează pământul. (Și cuvântul păgân care vine de la paganus, înseamnă legat de pământ, locuitor de la țară – deci un termen încetățenit greșit). Așadar, la țară a început să dispară țăranul. Cei care se mai numesc țărani, sunt bătrânii, pentru că tinerii au decis să lucreze pentru străini, de unde vin cu bani și ridică case pe care nu se știe dacă se mai întorc vreodată ca să le locuiască. Ce a rămas în urmă? Din păcate, în afară de bătrâni, cu câteva excepții, au rămas și aici citez un prieten, doar sălbatici. Altfel, cum să explicăm, că a ajuns țăranul român subiect de știri cu impact negativ sau cum să explicăm că un om în floarea vârstei, la ora 5 după-masa, în toiul verii, se află în cârciumă, în loc să fie pe ogor?

De ce este totuși țăranul omul absolut? La întrebarea asta cred că pot răspunde toți cei care au avut bunici la țară. Nu vom face propagandă pentru bunul simț și buna cuviință cu care îți vorbește și te întâmpină un țăran autentic. Nu vom vorbi nici despre înțelepciunea nativă care o au mulți dintre țărani fără a fi educați.

“Bunica era pe patul de moarte. Deși a simțit intrarea mea, a stat nemișcată și cu ochii închiși, fără să spună un cuvânt sau să facă un gest de suferință. (…) După câteva minute de așteptare și contemplare în fața aceleia care mi-a fost atât de dragă și care peste câteva ore urma să treacă în lumea celor drepți, a trebuit să plec murmurând mai mult în șoapte vorbele de adio. Când am pus mâna pe clanță, a simțit plecarea mea, și cu o voce hotărâtă și cu un gest energic al mâinii, cu arătătorul întins, n-a avut altceva să-mi spună decât: „Ionele, nu lăsați Transilvania!”

Acesta a fost Testamentul ei pentru mine. Admirația mea este cu atât mai mare pentru această femeie, cunoscându-i simplitatea și slaba ei pregătire intelectuală (era analfabetă).” (Ion Antonescu – 1916)

Asta este lecția care ne-o dă și azi un țăran român. El își cunoaște fratele, nu îl trădează, așa cum fac mulți orășeni în ziua de azi. Ardelenii îi reneagă pe sudiști, iar bucureștenii pe tot restul țării.

Țăranul român știe și cine este, fără a învăța istorie în școală:

“…Mi-a amintit de bunicul meu drag, Barbu îl chema, născut și crescut în Țara Hațegului, mai exact în satul Ohaba de Sub Piatră, sat din care izvorăște drumul spre Retezat. Deși a trecut în lumea drepților la vârsta matusalemică aș putea zice, de 92 de ani, mă trec fiori amintindu-mi plimbările și drumețiile pe care le făceam cu bunicul prin cele mai puțin umblate locuri din Țara Hațegului, de la Hațeg, la Subcetate, la Ponor și vocea lui puternică îmi răsună și acum în urechi când îmi spunea, deși eram doar un copil la o vârstă fragedă: De aici ne tragem noi, din moșii și strămoșii noștri, din dacii neînvinși și neînfricați. Aici sunt rădăcinile noastre, noi suntem urmașii lor, să nu uiți asta niciodată, pui de dac.  Așa îi plăcea să îmi spună, pe un ton foarte serios și grav, îmi amintesc mâna lui puternică ținându-mă pe după gât și pasul lui încet și apăsat. Călca cu respect, cu solemnitate pe potecile despre care spunea că au fost colindate de dacii cei viteji, iar iarna erau umblate de lupi, până în zilele noastre și păstra o sfințenie a locurilor acestea sacre, ca un dac veritabil…” – comentariul unei persoane apărut la un articol de pe site-ul revistei Formula As.

Satul urmează și el cursul vremurilor care ne apasă și ca urmare s-a degradat într-un mod dramatic în ultimul secol.

Of, Doamne! Am impresia, să spun drept, că cei 50 de ani de comunism au schimbat comportamentul românilor în mod absolut… Nu pot să vă spun cum. Eu am mai spus chestiunea asta, că, întorcându-mă după 45 de ani în ţară, am găsit că românul de rând şi-a schimbat profilul, nu mai este acelaşi, nu mai judecă la fel. Ţăranul nostru umbla în straie curate, albe, cu broderii frumoase şi avea un profil de oarecare nobleţe. Mă întorc în ţară şi văd ţăranul român îmbrăcat ca Mao Zedong. Ani de-a rândul m-am dus la ţară, acolo unde avusesem moşia. Am mai văzut un lucru: pe vremea copilăriei mele, ţăranul nu se îmbăta, iar cei care se îmbătau se îmbătau duminica. Acum se îmbată în fiecare zi. Am găsit, aşadar, nişte moravuri stricate. În plus de asta, în comunism, ţăranul român nu a putut supravieţui decât furând. La noi, educaţia cinstei nu s-a făcut încă. Eu cred că unul dintre lucrurile pe care le-aş fi făcut, dacă aş fi fost preşedinte, era să-i adun pe învăţători şi să le spun: „De acum înainte, punctul principal al educaţiei copiilor este să le spuneţi că furtul este unul dintre cele zece păcate lăsate de Moise”.(Neagu Djuvara)

Poate să fie acesta motivul pentru care țăranii de la munte taie pădurile? Au uitat de codrul frate cu românul, și apoi se plâng când vin apele și le mătură casele.

Înțelepciunea din popor e o avere, dar odată cu ultimii țărani plecați dincolo de porți, o vom mai găsi doar în cărți. Câți dintre medicii actuali știu să înlăture un deochi? Bunica știa. Subsemnatul a trăit pe propria piele consecințele unui deochi și s-a vindecat în urma “tratamentului” cu descântec.

“Când va dispărea ultimul țăran din lume, la toate popoarele, vreau să spun, va dispărea și ultimul din specia om. Și atunci or să apară maimuțe cu haine.” (Petre Țuțea)

44933_396733993736964_1911192048_n

Din păcate statul de-a lungul timpului n-a ținut niciodată seama de țăran deși, țăranul, a fost cel care ținut statul, și cu pâine și cu brațul de luptă. Bunicii noștri țărani, au fost cei care au luptat pe front pentru reîntregirea patriei mamă iar pensia lor de veteran, este o batjocură la adresa granițelor pe care ei le-au înfăptuit și a libertății de care dispunem azi, prin sacrificiul lor.

De țăran, nu s-a ținut cont nici în 1866, când s-a reorganizat statul conform noii constituții, copie fidelă a constituției belgiene din acele vremuri. Cum poți să-i impui țăranului forma de organizare a unui stat care nu reflectă realitățile sociale din teritoriu?

De țăran nu s-a ținut seama nici când comunismul a decis colectivizarea, nici urbanizarea forțată. Și acest din urmă fenomen a dat nașterii unei noi specii în România. A apărut țăranul de oraș. Drama a fost că țăranul atras de “binefacerile” lumii moderne de la oraș, n-a mai știut să se comporte nici ca un țăran, însă n-a avut nici rasa unui om de la oraș, a rămas prins între lumi.

“Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.” (Lucian Blaga)

Totuși, credința rămâne că pe aceste meleaguri, buna cuviință și ospitalitatea,  lucruri care vin de dincolo de sisteme socio-politice, vor dăinui, pentru că izvorăsc din sufletul românului, suflet impregnat de Divinitate.

“Țuțea și Ghica, în gara de la Aiud: “Prințe, îmi pare rău, eu am mâncat multă prescură, ca băiat de popă, dar de cerșit n-am cerșit niciodată. Numai tu, care ai în ascendența ta niște voievozi, ai putea să faci asta. Întinde mâna și cere niște bani”

Ion Papuc: Și în timp ce ei discutau așa – spunea Petre Tuțea (și totdeauna îmi spunea cu o emoție inegalabilă) – s-au apropiat doi tineri, doi miri, doi țărani – un băiat și o fată, proaspăt căsătoriți (li s-au părut lor). S-au apropiat de ei, au scos o basma din buzunarul de la piept, de unde o aveau, au desfăcut, le-au dat bani fără ca ei să ceară și au spus: “S-aveți și dumneavoastră!”.

Și de câte ori îmi povestea aceasta, se uita pe cer și spunea: “Acei tineri sunt poporul român! Nu derbedeii, nu masa neghioabă de pe bulevardele Bucureștiului! Aceia!” Și parcă-i vedea profilați pe cer ca niște uriași ai neamului românesc. Pentru că pentru Țuțea, neamul românesc era un lucru foarte viu”.

(Acest articol constituie și o dedicație adusă bunicilor, cu deosebit respect și adâncă recunoștință. Ne cerem scuze pentru modestia sa.)

România și poporul român

36

Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu.
Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu.
Când şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă.

Arsenie Boca

“Atunci cînd purtam zale şi pantaloni colanţi şi săbii cu mîner în formă de cruce la şold, şi mer­geam pe oceane, şi coboram pe ţărmuri noi din co­răbiile noastre, şi cuceream Indiile fără să bănuim că, de fapt, descopeream America.

Corăbii pe care nu le puteau opri nici suliţele, nici pietrele, nici săgeţile unor oameni negri sau arămii. Pe urmă debarcam din bărci pe acele ţăr­muri noi, şi pietrele se opreau în zalele noastre fără să ne facă nici un rău. Noi înălţam cruci, luam în solemnă posesiune pentru majestăţi care n-aveau să vadă niciodată acele meleaguri — luam în posesiune pămînturile acelea cu apele, munţii, pădurile, animalele din păduri, cu oamenii negri sau arămii care locuiau acolo şi priveau fără să înţeleagă ce facem — le luam aurul, femeile, po­doabele, îi împuşcam cu muschete dacă se împo­triveau sau îi împuşcam pur şi simplu — pe urmă ne urcam din nou în corăbii şi plecam.

Locurile noi, oamenii noi, erau altă lume. O lume care nu ne interesa decît din punctul de ve­dere al aurului, pietrelor preţioase, blănurilor scumpe care ar fi putut exista acolo; punct de vedere complet de neînţeles pentru locuitorii locu­rilor noi. Ei aveau alte criterii. Nu ne interesau istoria, religia, ştiinţa acelor locuitori — aşa cum erau ele. Nu ne simţeam deloc obligaţi să ne prezentăm, să le explicăm de unde venim, să îi învăţăm şi pe ei ce ştiam noi. Eram tari şi nu ne puneam nici un fel ele pro­bleme, nici un fel de întrebări. Cei tari nu întreabă.

Prezint succint istoria descoperirii şi luării de contact dintre lumea noastră civilizată şi o altă lume, comunitate umană izolată în Pacific, poate cea mai izolată — oamenii de pe Insula Paştelui, sau Rapa Nui, sau Te-pito-no-te-henua, sau Ma- takiterani, dar care s-ar putea numi, la fel de bine şi vom vedea imediat de ce, Insula Sîngelui (vezi bibl. F. Maziere).

În 1722, olandezul Roggewen descoperă insula; debarcarea e marcată festiv prin măcelărirea băştinaşilor care asistau, fără să intervină şi fără să înţeleagă foarte bine ce sînt pirogile acelea imense cu aripi albe din care au coborît alte pirogi mai mici, din care se dau jos oameni cu faţa albă sub coifuri strălucitoare, avînd tot felul de lucruri ciudate atîrnate de umeri şi la centură. Jurnalul de bord al expediţiei olandeze nu consemnează nimic despre istoria, geografia, fauna, populaţia insulei, viaţa spirituală, cultura acelei populaţii, despre statuile imense, unice în lume, care vegheau cu ochi orbi pămîntul acela de viaţă pierdut între ape. Cei tari nu îşi pun întrebări.

În 1770 insula este luată în posesie, în numele regelui din Peru; pe înălţimile platoului Poike au fost înfipte trei cruci. Nici un cuvînt despre băştinaşi, cultură, imensele statui aku-aku.

În 1771 şi 1772, alte două expediţii plecate din Peru cartografiază insula ; se pare că de data asta s-au pus şi întrebări, dar răspunsurile n-au ajuns pînă la noi.

În 1774, căpitanul Cook îmbină armonios cerce­tarea ştiinţifică cu „pedepsirea” băştinaşilor. Aflăm că insula este plină de numeroase statui — unele în picioare, altele răsturnate, şi că „din cauza lu­crurilor furate” de locuitori, britanii au fost ne­voiţi să folosească, nu o dată, armele.

Expediţia franceză din 1786, condusă de La Perouse, lasă pe insulă plante, seminţe, capre şi pă­sări. Dar mă îndoiesc că domnul conte de La Perouse s-ar fi simţit obligat să explice indigenilor cine este şi de unde vine. Pe ce principiu funcţio­nează corabia lui cu vele, busola care îi arată dru­mul, puşca cu care poate omorî pescăruşi sau otariile. Cu tot iluminismul său, contele La Perouse privea fără să vadă ; chestie de educaţie, logică, mentalitate, laptele mamei.

În 1805, căpitanul schoonerului american „Nancy” capturează prin forţă 22 de locuitori pe care, neputîndu-i folosi pentru vînătoarea de foci, îi îneacă în plin ocean.

În 1811, echipajul balenierei americane „Pindos” face exerciţii de tir folosind ca ţinte femeile pascuane care, după o noapte „petrecută” la bord, înotau spre mal.

Nici marinarii de pe „Nancy”, nici cei de pe „Pindos”, nu s-au remarcat prin studii etnografice sau arheologice.

În 1862, şase nave peruviene capturează şi îm­bracă aproape o mie de insulari, folosiţi apoi ca sclavi la exploatarea zăcămintelor de guano de pe continent; cei cincisprezece supravieţuitori repatri­aţi aduc variola, care înjumătăţeşte populaţia ră­masă.

La fel s-au întîmplat lucrurile, dar la scară in­finit mai mare, în Africa, Asia, America, unde ci­vilizaţii întregi au fost distruse, popoare extermi­nate, lumi întregi au dispărut, s-au topit, s-au pulverizat în asemenea măsură, încît ne întrebăm dacă într-adevăr au fost.

Au fost.” – Doru Davidovici – Lumi galactice

Am făcut această introducere destul de expresivă pentru a face din start o delimitare. Poporul român nu a fost implicat și nu va fi implicat vreodată în acte de barbarism și atentate la umanitate.

Unde se află România și poporul român la sfârșit de Kali-Yuga? Mai știm noi cine suntem în 2012 ca nație și ca țară? Cunoaștem rostul nostru ca popor între popoarele lumii? Privind în ansamblu societatea românească la început de secol XXI, răspunsurile vin destul de ușor. Nu știm cine suntem ca nație, nu ne cunoaștem rostul în lume și ca urmare și poziția noastră economică, politică sau socială în raport cu alte națiuni a avut de suferit.

În primul rând, cine suntem noi?

Am fost învățați în școli, că suntem produsul a două popoare. Dacii, niște barbari, bețivi, popor fără cultură de la periferia lumii antice, învinși de prea puternicii romani, cuceritori și creatori de civilizație. În mod foarte ciudat, manualele de istorie nu ne spun foarte mult despre populația care a existat pe acest pământ până la războaiele daco-romane. Urme ale civilizațiilor de pe teritoriul țării noastre există peste tot și sunt vechi de mii de ani. Nu vom încerca să facem aici analiza acestor dovezi ale civilizației pe aceste meleaguri. Vom spune doar că după toate cercetările efectuate, suntem cu siguranță cea mai veche cultură din Europa, descendenți ai imperiului pelasgic și vechimea noastră se întinde pe mai mult de 10 milenii în spate. E destul să amintim de culturile Boian, Cucuteni, Gumelnița, Turdaș-Vinca sau de Tăblițele de la Tărtăria pentru a aduce doar câteva mostre în sprijinul acestor afirmații. În fiecare zi noi și noi dovezi apar despre istoria acestor meleaguri. Deci, avem doar 2000 de ani de istorie?

Cine sunt dacii cei care au fost învinși de romani?

Dacii făceau parte din marea familie a tracilor și au fost numiți de Herodot “cei mai viteji și drepți dintre traci”, iar țara în care trăiau era numită de greci, Hiperboreea – „primii care au descris diferitele părți ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) și a Istrului (Dunărea)” – Strabon – Geografia. XI, 6, 2.

Grecii considerați centrul culturii antice europene, au avut mai multe lucruri de învățat de la daci. Cunoscut în lumea modernă ca și matematician, grecul Pitagora, a fost în fapt un inițiat, contribuția sa pentru matematici, nefiind neapărat principala sa realizare în raport celelalte activități de natură spirituală ale sale, lucruri pe care le-a învățat de la școala zamolxiană. Herodot spunea despre Zamolxis că „a fost rob în Samos și anume al lui Pitagora”, dar, același Herodot revine spunând „mi se pare, însă, că el a trăit cu mult înaintea lui Pitagora”. Un alt istoric, Hellanicos, afirmă același lucru: „Dar mi se pare că Zamolxis a trăit cu mult înaintea lui Pitagora”. Strabon spune că „practica pitagoreică de a se abține de la carne a rămas la ei o porunca dată de Zamolxis (geților)”. Această practică, se cunoaște a rămas până azi un obicei printre călugării ortodocși români, cunoscut fiind faptul că zamolxianismul era tot o credință monoteistă, ce propovăduia un singur Creator pentru tot Universul, asemeni creștinismului care a intrat mult mai târziu pe acest teritoriu.

Ce ne-a mai rămas de la Zamolxis? Să vedem ce spune Platon în Charmides: Socrate: “L-am deprins acolo (descântecul) în tabără de la un trac, unul dintre medicii lui Zamolxis, despre care se zice că stapânesc meşteşugul de a te face nemuritor… Zamolxis, adăugi el, regele nostru, care e zeu, arată că, după cum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără a vindeca capul, ori capul fără să ţinem seama de trup, tot astfel nici trupul nu poate fi însănătoşit fără suflet. Aceasta e şi pricina pentru care medicii greci nu izbutesc să vindece cele mai multe boli: ei nu se ridică până la întregul de care ar trebui să se îngrijească, iar dacă acestuia nu-i merge bine, nici partea nu se poate însănătoşi. Şi toate de aici pornesc, îmi lămurea el, de la suflet: atât cele rele cât şi cele bune ale făpturii noastre depline… prin urmare mai ales sufletul trebuie îngrijit… Iar sufletul se îngrijeşte, arăta el, dragul meu, cu anume descântece şi descântecele acestea nu sunt decât rostirile frumoase. Din asemenea rostiri se iscă în suflete înţelepciunea; iar odată ce acestea ies la iveală şi stăruie în noi, îi e lesne să deschidă cale sănătăţii către cap şi către trupul tot.” Acesta ar fi un alt exemplu al mostrei de civilizație “primitivă” de pe teritoriul dacic.

Există suficiente surse istorice care să confirme măcar faptul că populația de la nord de Istru, nu era una primitivă ci din contră, chiar izvor de cultură, civilizație, științe și spiritualitate superioară vecinilor din Pelopones. Trăim în era informației, iar cei interesați pot cerceta mediul informatic electronic pentru indicații către sursele scrise originale de informații cu privire la civilizația zamolxiană.

Unii ar putea contesta cultura geto-dacică prin faptul că aceștia nu cunoșteau scrisul. Lucrul acesta poate fi parțial fondat. Într-adevăr sursele arheologice nu indică o abundență de scrieri la daci, dar acestea totuși există. Primele surse de scriere descoperite sunt Tăblițele de la Tărtăria, cea mai veche formă de scriere din istorie, ce  datează din 5500 î.H. Există și Tăblițele de la Sinaia sau Codexul Rohonczi. Însă, pentru cei obișnuiți cu studiul științelor tradiționale și al ezoterologiei, acest lucru, faptul că dacii nu scriau prea mult, nu este ceva neobișnuit și din contră, vine să confirme forma de organizare sacerdotală a acestui popor. Este cunoscut faptul că, pentru a nu fi pervertită, cunoașterea nu se transmite prin formă scrisă, ci oral, bineînțeles într-un cadru organizat și ordonat, transmițătorii având acest rol special, după atingerea unui anumit grad de evoluție spirituală, iar receptorii câștigând acest drept prin îndeplinirea unui cumul de condiții, nicidecum în mod aleator.

S-ar mai putea contesta și faptul că, dacă a fost o mare civilizație, de ce nu există construcții megalitice care să confirme acest lucru, așa cum a lăsat Egiptul, Grecia sau Roma Antică. Trebuie reamintit faptul că civilizația pelasgă/dacă, este mult mai veche decât oricare din aceste civilizații. Un lucru de luat în considerare ar putea fi următorul: construcțiile faraonice nu ar trebui să constituie neapărat un obiectiv pentru o societate spirituală, acestea reprezentând mai degrabă o înclinație spre materialism. Iar, dacă au existat, și cel puțin sfincșii din țara noastră, pot fi considerați construcții megalitice, fiind foarte vechi, nu au supraviețuit schimbării condițiilor atât fizice cât și metafizice: “…aceste vestigii, în starea în care se prezintă astăzi și în măsura în care fac parte în consecință din mediul actual, au luat parte în mod obligatoriu la solidificarea lumii; dacă n-ar fi participat, existența lor nemaifiind în acord cu condițiile generale, aceste vestigii ar fi dispărut în întregime, și fără îndoială așa a fost pentru multe lucruri din care n-a mai rămas nici cea mai mică urmă.” – René Guénon – Domnia cantității și semnele vremurilor.

Și acum vine altă întrebare, dacă erau așa de grozavi, cum de i-au cucerit romanii? Răspunsurile pot veni sub diferite forme subiective. Ba pentru faptul că romanii au dus un război de cucerire motivați de bogățiile Daciei, că romanii ar fi fost mai mulți, mai bine organizați și mai bine dotați tehnologic, ba faptul că, dacii au fost trădați (și așa a fost). Însă nici unul din aceste răspunsuri nu atinge esența. Dacii au fost cuceriți pentru că deja erau un popor în decădere și accentul trebuie pus pe decăderea spirituală iar orice popor se distruge din interior.

Ce a urmat timp de aproape douăzeci de secole, poate fi rezumat simplu: dezbinare, lipsă de unitate și egocentrism. Sunt atributele unui popor decăzut. Și nu al unui popor nou, cum ar vrea unii să ne catalogheze. Pentru că, noi, tot daci suntem. Sursele istorice o spun foarte clar. Dacia a fost cucerită în proporție de 14%, ocupată de legiuni formate din mercenari, ce nu cunoșteau nici limba latină oficială, nici civilizația romană, pentru a o putea impune, culmea, și dacilor liberi, care se aflau într-o proporție covârșitoare de 86%. Ceea ce nu ne spun manualele școlare și alte cărți de istorie, este faptul că romanii nu aveau cum să reușească impunerea limbii și civilizației romane într-un timp atât de scurt, adică puțin peste 150 de ani. De altfel, nu au reușit să o facă în Marea Britanie unde au stat opt secole. Astfel se explică că pe teritoriul țării noastre avem cea mai consistentă unitate de limbă din Europa care se menține până azi. Că nu mai suntem aceiași daci de acum 2000 de ani sau de acum 5000 de ani, ar fi imposibil să fie așa. Lumea este guvernată de dinamică, iar dinamica înseamnă schimbare permanentă.

Așadar, ce înseamnă poporul român în 2012? Un paradox! Avem culmi la ambele capete ale polarităților. Avem un Eminescu, Brâncuși, Eliade, Blaga și mulți alții, dar contrabalansăm cu mitocănie, minciună, corupție, grosolănie, etc.

De douăzeci de ani, aspirăm la occident fără să sesizăm faptul că Lumina nu vine de-acolo, ci de-acolo vine opusul ei. Era mai bine înainte? Când să situăm acest înainte? Dacă e să mergem la sfârșitul secolului al XIX-lea, Caragiale ne face un tablou destul de explicit al societății de-atunci. Dacă e să vorbim de politica din aceeași perioadă, Eminescu și-a atras dușmani letali, la propriu, pentru activitatea sa jurnalistică. Perioada interbelică? Monarhismul? Rămânem la convingerea că nu o formă de organizare statală oferă succesul unei țări, ci calitatea oamenilor care conduc acea țară. Eliade ne prezintă o mostră de trai din perioada interbelică la care atât de mulți visează. Comunismul, o simplă doctrină socială în spatele căruia s-au ascuns interese mult mai obscure și întunecate, a fost plagă asupra acestui popor, pe care l-a transformat într-o turmă de oi foarte docilă, despiritualizarea societății românești fiind un real succes, din păcate. Demagogia și propaganda politică ieftină de după 1989 și-au făcut simțit efectul din plin, iar noi rătăcim în întuneric fără un reper solid. Și există un singur Reper, în momentul în care Îl vom urma, ne vom regăsi și Unitatea.

Ce putem observa din evoluția societății românești dacă e să privim doar puțin înapoi, este faptul că se înscrie perfect pe linia descendentă a traiectoriei civilizației umane luând în considerare cele două componente: orizontala s-a extins prea mult, iar verticala insuficient dezvoltată. Din vatra civilizației Europene, am ajuns acum o națiune de speța a treia, privită cu scepticism de celelalte popoare. Și totuși, nu ne-am înțeles rolul. Noi nu trebuie să urmăm calea națiunilor occidentului, o cale exclusiv a materialismul și a consumismului, lucruri golite de esența spiritului. Misiunea noastră ESTE DE A DA altora, nu de a primi. Și avem ce oferi, marele nostru dar fiind spiritualitatea. Trăim într-o țară binecuvântată de Dumnezeu și apărată de sfinții noștri, începând cu Zalmoxis, adevărați trăitori întru spirit. Ar trebui să ne aducem aminte de cine suntem și de menirea noastră între națiunile lumii și astfel, ne vom fi împlinit misiunea. Așa să fie!