Țăranul român

Clip_162 Piatra Craiului

Țăranul este omul absolut.

Petre Țuțea

Această afirmație ar putea stârni curiozitate cel puțin, dacă nu zâmbete ironice sau alte reacții grosolane. Bineînțeles că reacțiile negative sunt rodul minților ignorante.

Problema țăranului este că însuși termenul s-a degradat căpătând un sens peiorativ. Desigur, o altă chestiune care trebuie precizată din start, este că a devenit tot mai dificil de restaurat imaginea țăranului, dintr-un motiv cât de poate de simplu: obiectul de studiu, adică țăranul, este pe cale de dispariție. Și lumea se va întreba cum se poate să fie pe cale de dispariție, doar sunt încă atâția oameni care trăiesc la țară? Da, sunt doar oameni care trăiesc la țară, dar ei nu mai sunt țărani.

Cuvântul țăran are o origine care poate fi ușor dedusă. Țăran este acela care lucrează pământul. (Și cuvântul păgân care vine de la paganus, înseamnă legat de pământ, locuitor de la țară – deci un termen încetățenit greșit). Așadar, la țară a început să dispară țăranul. Cei care se mai numesc țărani, sunt bătrânii, pentru că tinerii au decis să lucreze pentru străini, de unde vin cu bani și ridică case pe care nu se știe dacă se mai întorc vreodată ca să le locuiască. Ce a rămas în urmă? Din păcate, în afară de bătrâni, cu câteva excepții, au rămas și aici citez un prieten, doar sălbatici. Altfel, cum să explicăm, că a ajuns țăranul român subiect de știri cu impact negativ sau cum să explicăm că un om în floarea vârstei, la ora 5 după-masa, în toiul verii, se află în cârciumă, în loc să fie pe ogor?

De ce este totuși țăranul omul absolut? La întrebarea asta cred că pot răspunde toți cei care au avut bunici la țară. Nu vom face propagandă pentru bunul simț și buna cuviință cu care îți vorbește și te întâmpină un țăran autentic. Nu vom vorbi nici despre înțelepciunea nativă care o au mulți dintre țărani fără a fi educați.

“Bunica era pe patul de moarte. Deși a simțit intrarea mea, a stat nemișcată și cu ochii închiși, fără să spună un cuvânt sau să facă un gest de suferință. (…) După câteva minute de așteptare și contemplare în fața aceleia care mi-a fost atât de dragă și care peste câteva ore urma să treacă în lumea celor drepți, a trebuit să plec murmurând mai mult în șoapte vorbele de adio. Când am pus mâna pe clanță, a simțit plecarea mea, și cu o voce hotărâtă și cu un gest energic al mâinii, cu arătătorul întins, n-a avut altceva să-mi spună decât: „Ionele, nu lăsați Transilvania!”

Acesta a fost Testamentul ei pentru mine. Admirația mea este cu atât mai mare pentru această femeie, cunoscându-i simplitatea și slaba ei pregătire intelectuală (era analfabetă).” (Ion Antonescu – 1916)

Asta este lecția care ne-o dă și azi un țăran român. El își cunoaște fratele, nu îl trădează, așa cum fac mulți orășeni în ziua de azi. Ardelenii îi reneagă pe sudiști, iar bucureștenii pe tot restul țării.

Țăranul român știe și cine este, fără a învăța istorie în școală:

“…Mi-a amintit de bunicul meu drag, Barbu îl chema, născut și crescut în Țara Hațegului, mai exact în satul Ohaba de Sub Piatră, sat din care izvorăște drumul spre Retezat. Deși a trecut în lumea drepților la vârsta matusalemică aș putea zice, de 92 de ani, mă trec fiori amintindu-mi plimbările și drumețiile pe care le făceam cu bunicul prin cele mai puțin umblate locuri din Țara Hațegului, de la Hațeg, la Subcetate, la Ponor și vocea lui puternică îmi răsună și acum în urechi când îmi spunea, deși eram doar un copil la o vârstă fragedă: De aici ne tragem noi, din moșii și strămoșii noștri, din dacii neînvinși și neînfricați. Aici sunt rădăcinile noastre, noi suntem urmașii lor, să nu uiți asta niciodată, pui de dac.  Așa îi plăcea să îmi spună, pe un ton foarte serios și grav, îmi amintesc mâna lui puternică ținându-mă pe după gât și pasul lui încet și apăsat. Călca cu respect, cu solemnitate pe potecile despre care spunea că au fost colindate de dacii cei viteji, iar iarna erau umblate de lupi, până în zilele noastre și păstra o sfințenie a locurilor acestea sacre, ca un dac veritabil…” – comentariul unei persoane apărut la un articol de pe site-ul revistei Formula As.

Satul urmează și el cursul vremurilor care ne apasă și ca urmare s-a degradat într-un mod dramatic în ultimul secol.

Of, Doamne! Am impresia, să spun drept, că cei 50 de ani de comunism au schimbat comportamentul românilor în mod absolut… Nu pot să vă spun cum. Eu am mai spus chestiunea asta, că, întorcându-mă după 45 de ani în ţară, am găsit că românul de rând şi-a schimbat profilul, nu mai este acelaşi, nu mai judecă la fel. Ţăranul nostru umbla în straie curate, albe, cu broderii frumoase şi avea un profil de oarecare nobleţe. Mă întorc în ţară şi văd ţăranul român îmbrăcat ca Mao Zedong. Ani de-a rândul m-am dus la ţară, acolo unde avusesem moşia. Am mai văzut un lucru: pe vremea copilăriei mele, ţăranul nu se îmbăta, iar cei care se îmbătau se îmbătau duminica. Acum se îmbată în fiecare zi. Am găsit, aşadar, nişte moravuri stricate. În plus de asta, în comunism, ţăranul român nu a putut supravieţui decât furând. La noi, educaţia cinstei nu s-a făcut încă. Eu cred că unul dintre lucrurile pe care le-aş fi făcut, dacă aş fi fost preşedinte, era să-i adun pe învăţători şi să le spun: „De acum înainte, punctul principal al educaţiei copiilor este să le spuneţi că furtul este unul dintre cele zece păcate lăsate de Moise”.(Neagu Djuvara)

Poate să fie acesta motivul pentru care țăranii de la munte taie pădurile? Au uitat de codrul frate cu românul, și apoi se plâng când vin apele și le mătură casele.

Înțelepciunea din popor e o avere, dar odată cu ultimii țărani plecați dincolo de porți, o vom mai găsi doar în cărți. Câți dintre medicii actuali știu să înlăture un deochi? Bunica știa. Subsemnatul a trăit pe propria piele consecințele unui deochi și s-a vindecat în urma “tratamentului” cu descântec.

“Când va dispărea ultimul țăran din lume, la toate popoarele, vreau să spun, va dispărea și ultimul din specia om. Și atunci or să apară maimuțe cu haine.” (Petre Țuțea)

44933_396733993736964_1911192048_n

Din păcate statul de-a lungul timpului n-a ținut niciodată seama de țăran deși, țăranul, a fost cel care ținut statul, și cu pâine și cu brațul de luptă. Bunicii noștri țărani, au fost cei care au luptat pe front pentru reîntregirea patriei mamă iar pensia lor de veteran, este o batjocură la adresa granițelor pe care ei le-au înfăptuit și a libertății de care dispunem azi, prin sacrificiul lor.

De țăran, nu s-a ținut cont nici în 1866, când s-a reorganizat statul conform noii constituții, copie fidelă a constituției belgiene din acele vremuri. Cum poți să-i impui țăranului forma de organizare a unui stat care nu reflectă realitățile sociale din teritoriu?

De țăran nu s-a ținut seama nici când comunismul a decis colectivizarea, nici urbanizarea forțată. Și acest din urmă fenomen a dat nașterii unei noi specii în România. A apărut țăranul de oraș. Drama a fost că țăranul atras de “binefacerile” lumii moderne de la oraș, n-a mai știut să se comporte nici ca un țăran, însă n-a avut nici rasa unui om de la oraș, a rămas prins între lumi.

“Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.” (Lucian Blaga)

Totuși, credința rămâne că pe aceste meleaguri, buna cuviință și ospitalitatea,  lucruri care vin de dincolo de sisteme socio-politice, vor dăinui, pentru că izvorăsc din sufletul românului, suflet impregnat de Divinitate.

“Țuțea și Ghica, în gara de la Aiud: “Prințe, îmi pare rău, eu am mâncat multă prescură, ca băiat de popă, dar de cerșit n-am cerșit niciodată. Numai tu, care ai în ascendența ta niște voievozi, ai putea să faci asta. Întinde mâna și cere niște bani”

Ion Papuc: Și în timp ce ei discutau așa – spunea Petre Tuțea (și totdeauna îmi spunea cu o emoție inegalabilă) – s-au apropiat doi tineri, doi miri, doi țărani – un băiat și o fată, proaspăt căsătoriți (li s-au părut lor). S-au apropiat de ei, au scos o basma din buzunarul de la piept, de unde o aveau, au desfăcut, le-au dat bani fără ca ei să ceară și au spus: “S-aveți și dumneavoastră!”.

Și de câte ori îmi povestea aceasta, se uita pe cer și spunea: “Acei tineri sunt poporul român! Nu derbedeii, nu masa neghioabă de pe bulevardele Bucureștiului! Aceia!” Și parcă-i vedea profilați pe cer ca niște uriași ai neamului românesc. Pentru că pentru Țuțea, neamul românesc era un lucru foarte viu”.

(Acest articol constituie și o dedicație adusă bunicilor, cu deosebit respect și adâncă recunoștință. Ne cerem scuze pentru modestia sa.)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s