Săracă țară bogată II

“Nu te întreba ce poate face țara ta pentru tine,

întreabă-te ce poți face tu pentru țara ta!”

John Fitzgerald Kennedy

Spuneam în urmă cu ceva vreme că schimbarea pleacă în principal de la individ luând în considerare ceea ce Ghandi afirma în urmă cu o jumătate de veac: Fii tu însuți schimbarea pe care vrei să o vezi în lume! Am primit și opinii contrare și încă sunt mulți români care văd în dezastrul societății românești vina exclusivă a altora, în speță politicienii, și nu percep corect adevărata valoare individuală. Dl. academician Florin Constantiniu a observat foarte bine acest aspect și a pus alături de bolnava clasă politică românească și poporul român ca “făuritor” al unui declin, în opinia unor voci, nemaiîntâlnit de țara noastră. Poporul acesta poate reuși doar prin unitate și are nevoie de toți membri săi uniți în cuget și simțiri pentru a reveni acolo unde îi este locul. Ne unește o istorie veche de mai bine de 10 000 de ani pe care ar trebui să o cunoaștem pentru a ne conștientiza natura adevărată. Chiar dacă am preluat multe năravuri străine, nu suntem nici bancheri înnăscuți, nici negustori veșnici. Suntem fii ai pământului dar în primul rând avem un puternic rol spiritual. Doar România a fost numită de către Papa Ioan Paul al II-lea, Grădina Maicii Domnului. Dacă ar fi să facem o radiografie a Umanității ca organism, noi, ca popor român, constituim unul din organele acestuia și pentru o bună funcționare este nevoie ca toate celulele sale, să fie active și sănătoase și să conlucreze în aceeași direcție.

Dincolo de acest aspect, Dl. Constantiniu mai făcea referire la perioada interbelică ca fiind una în care România a înregistrat progrese. Totuși o analiză contemporană acelor vremuri ne sugerează că situația nu era tocmai roză. Un articol scris în anul 1937 de către Mircea Eliade aduce lumină asupra acestei perioade. Situația seamănă izbitor de mult cu cea actuală. Diferă doar intensitatea. Dl. Constantiniu practic nu a greșit cu nimic când a spus că perioada anilor 1918-1938 a fost una de înflorire. Istoria a notat rezultatele. Interesantă este discrepanța dintre acea perioadă și cea actuală. Dacă și atunci, clasa politică era atacată în mod virulent pentru defectele ei, oare în ce tonuri ar fi fost redactat articolul de mai jos, de către marele Eliade, dacă se raporta la actuala clasă politică, pentru că revenind la spusele d-lui Constantiniu, actuala clasă politică este cea mai incompetentă, cea mai lacomă și cea mai arogantă din istoria României. Acest din urmă fapt, poate constitui încă o dovadă în plus, că trăim timpuri excepționale și ne îndreptăm cu pași repezi spre un maxim, pentru ca dincolo de acesta, să renaștem într-o nouă eră, ce nu va păstra nimic din vechile concepte ale lumii materialiste.

Piloții orbi

Mircea Eliade

Imoralitatea clasei conducãtoare românești, care deține “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia naționalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit țãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administrație și învãțãmânt, cã s-au desnaționalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranței statului și toate aceste atentate contra ființei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generațiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile și eroismul anilor cumpliți 1916- 1918 – lãsând sã se aștearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acești aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (și când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fața contemporanilor și în fața istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de corupție, bacșisuri, demagogie și șantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãși existența istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus și ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã de niste piloți orbi. Acum, când se pregãtește marea luptã dupã care se va ști cine meritã sã supraviețuiascã și cine își meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare își continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsești cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenințarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaște unele exemple tragice de state înfloritoare și puternice care au pierit în mai puțin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înțeleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldații tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Și deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãțenii fostelor state glorioase își pierd limba, credințele, obiceiurile – și sunt înghițiți de popoare vecine.

Luntrea condusã de piloții orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înțeles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, neguțãtorii își vedeau de afaceri, tinerii de dragoste și țãranii de ogorul lor. Numai istoria știa cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însușirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românești constã în pierderea acestui instinct și în înfiorãtoarea lor inconștiențã, în încãpãțânarea cu care își apãrã “puterea”. Au fost elite românești care s-au sacrificat de bunã voie, și-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor noștri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putință ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambițiile pe care și le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Și nu în aceste câteva miliarde risipite și câteva mii de conștiințe ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]

Știu foarte bine cã evreii vor țipa cã sunt antisemit, iar democrații cã sunt huligan sau fascist. Știu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administrația” e proastã – iar alții îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãților. Ca și când aceleași tratate au putut împiedica pe Kemal Pașa sã rezolve problema minoritãților mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca și când iugoslavii și bulgarii s-au gândit la tratate când au închis școlile și bisericile românești, deznaționalizând câte zece sate pe an. Ca și când ungurii nu și-au permis sã persecute fãțis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca și când cehii au șovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura țarã din lume care respectã tratatele minoritãților, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura și ajutându- le sã-și creeze un stat în stat. Și asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur și simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai știe ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii țipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii aceștia, care sunt oameni vii și clarvãzãtori, își apãrã primatul economic și politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligențã și atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepți ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi și cu foarte multe obligații – dupã ce au gustat din mierea puterii și au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-și menținã deocamdatã pozițiile lor, în așteptarea unei viitoare ofensive – și, în ceea ce mã privește, eu le înțeleg lupta și le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristețea și spaima mea își au, însã, izvorul în altã parte. Piloții orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai puțin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care așteaptã pur și simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Același și același lucru, ca și când am trãi într-o societate pe acțiuni, ca și când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca și când vecinii noștri ne-ar fi frați, iar restul Europei unchi și nași. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramureș, Bucovina și Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românești, cã se schimbã fața orașelor – ei te socotesc în slujba nemților sau te asigurã cã au fãcut legi de protecția muncii naționale.

Sunt unii, buni “patrioți”, care se bat cu pumnul în piept si-ți amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu și pește și nu cunoșteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârșitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioții care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistența țãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lanț. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal și “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Piloții orbi au intervenit și aici, cu imensa lor putere politicã și administrativã.

Toatã Muntenia și Moldova de jos se hrãneau iarna cu pește sãrat; cãruțele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul și pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totuși o hranã substanțialã. Piloții orbi au creat, însã, trustul peștelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de pește (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu pește ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane și se vinde numai unul (restul putrezește), grav e cã țãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, pește sãrat. Și acum, când populația de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã și aspirinã, ci printr-o hranã substanțialã.

Nu mai vorbiți, deci, de cele șapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-și pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar și tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistența sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova și în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, pește, fructe și care bea vin în loc de țuicã.

Noi n-am înțeles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “ținem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în același timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi și ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar piloții orbi stau surâzãtori la cârmã, ca și când nimic nu s-ar întâmpla. Și acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credințã, și cu bunãvoințã; numai cã, așa orbi cum sunt, lipsiți de singurul instinct care conteazã în ceasul de fațã – instinctul statal – nu vãd șuvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia și meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã țarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispuși, îți spun cã n- are importanțã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori și inteligenți și, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în țarã. Dacã așa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza țara cu englezi, cãci și ei sunt muncitori și inteligenți. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândește astfel, și-ți vorbește despre calitãțile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

Cã piloții orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – puțin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a știut și nu știe ce înseamnã un stat. Și asta e destul ca sã începi sã plângi.

[Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]

 

Advertisements

One thought on “Săracă țară bogată II

  1. Pingback: Rătăcind în Kali Yuga – România și poporul român – I « Rareș19 Blog

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s