Săracă țară bogată I

Azi, când Armata Română își sărbătorește ziua și ar trebui să ne amintim cu toții această zi extrem de importantă, căci la 25 octombrie 1944, ostașii noștri au eliberat  ultima palmă de pământ românesc, la Carei, de sub odioasa ocupație horthystă, am primit un articol via e-mail (merci beaucoup, Mircea!). Țin să-l împărtășesc și cu voi. Sunt idei la care achiesez din plin, așezate într-o formă  probabil mai coerentă decât aș fi putut-o redacta eu și venind din partea unei personalități recunoscute la nivel național și european, academicianul Florin Constantiniu, oferindu-i și mai multă densitate și autoritate.

Acad. Florin Constantiniu – “Clasa politică postdecembristă este cea mai incompetentă, cea mai lacomă și cea mai arogantă din istoria României”

 

 

20 de ani de la Revoluția română

 

La 20 de ani de la marea vărsare de sânge din decembrie 1989, România arată ca un animal bolnav și hăituit. Ne uităm în urma și nu ne vine să credem că au trecut două decenii de speranțe zadarnice. Nimic din ce-am visat nu s-a implinit. În jurul nostru domnesc stagnarea și deziluzia, începuturile neterminate, politica murdară, cu degetul pe trăgaci, manipularea televizată. Lipsește o viziune, un proiect național de salvare. Lipsește harta viitorului. Trista priveliște n-a căzut din cer. Au creat-o politicienii și românii înșiși. Cum a fost turcul, așa a fost și pistolul. Nu mai putem să ne ascundem după deget. Ca o confirmare, academicianul Florin Constantiniu, istoric de prestigiu european, ne pune în față o oglindă necruțătoare în care, dacă avem curajul să privim, ne vom afla poate izbăvirea.

“Din nefericire, șansele imense care se ofereau țării noastre în decembrie 1989 au fost ratate”

– Cum evaluați, fără menajamente, cele două decenii de libertate din viața noastră, domnule profesor?

– Ca pe un inaugural ratat. În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale, care inaugurează o noua etapă în evoluția societății. Decembrie ’89 a fost un astfel de eveniment: crucial, înnoitor, fondator. Din nefericire, șansele imense care se ofereau țării noastre au fost ratate și, astfel, România împarte cu Bulgaria și Albania ultimele locuri din clasamentul țărilor foste comuniste.

 

– Pentru un individ, 20 de ani înseamnă mult, aproape o treime din viață. Ce reprezinta pentru istorici aceeași perioada?

– Pentru istorici sunt foarte instructive, într-un astfel de moment, comparațiile cu alte intervale de timp ale istoriei naționale. Iau două exemple de perioade cu o întindere de două decenii, ca aceea scursă de la căderea regimului comunist. Prima: 1859-1878; a doua: 1918-1938. În primul caz, perioada a fost marcată de un progres uluitor: de la Unirea Principatelor (1859), care pune bazele statului român modern, la câștigarea independenței (1877/1878). Politica de reforme a lui Cuza, în primul rând reforma agrară din 1864, și politica de modernizare promovată după aceea de Carol I, au făcut ca statul român să se smulgă din înapoierea determinată – în principal – de dominația otomană, și să se modernizeze rapid. Progresele au fost vizibile pe toate planurile: politic, economic, social, cultural. Să nu uitam că, în acest interval, apar “Junimea” și Eminescu! A doua perioadă: 1919-1938. Ieșită dintr-un război pustiitor și lovită de o criză economică de o duritate nemiloasă (1929-1933), România a izbutit, totuși, să înregistreze un remarcabil progres în toate direcțiile, 1938 fiind anul de vârf al României interbelice.

– Vorbiți de două perioade excepționale, domnule profesor! Ce se întamplă astăzi în România se află la polul opus!

– Într-adevar. Am ales aceste două perioade tocmai pentru că ele sunt cele mai potrivite spre a fi comparate. În toate cele trei cazuri, avem de-a face cu inaugurale: în 1859, așa cum am spus, se așează temelia statului român modern; în 1918, se desăvârșește unitatea națională a românilor; la 22 decembrie 1989, se închide “paranteza” comunistă, deschisă în 1945 de ocupantul sovietic, și se reintră pe făgașul dezvoltării firești a societății românești. Veți fi de acord – sper – că la cea mai sumară comparație, perioada postdecembristă apare cu o întristătoare sărăcie de rezultate. Suntem liberi, este adevarat, dar a progresat în vreo direcție România ? Sunt, astăzi, românii mai fericiți? Există un mare ideal național care să-i mobilizeze pe români? În raport cu 1859-1878 și 1918-1938, ultimii 20 de ani nu ne dau decât infime temeiuri de satisfacție și deloc de mândrie.

“Clasa politică s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogățească. A jefuit cum nici huliții fanarioți n-au facut-o”

– De ce, în ultimii 20 de ani, românii nu au mai fost în stare să repete performanțele din perioadele pe care le-ați amintit?

– Părerea mea este că perioadele de progres sunt asigurate de conjugarea eforturilor elitei politice și intelectuale cu angajarea plenară a maselor într-un proiect național, mobilizator și stimulator. În 1859, generația pașoptistă (Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu), cea mai creatoare generație a istoriei românești, s-a aflat la unison cu societatea moldo-munteană, care voia unirea și independența. În 1918, generația Marii Uniri (Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga) s-a aflat la unison cu societatea care voia “România Mare” și afirmarea ei pe plan european. Din 1989, societatea românească a fost profund divizată (vezi “Piața Universității”), lipsită de un proiect național și incapabilă să-și mobilizeze resursele pentru a valorifica șansele ce i se ofereau: în primul rând, unirea Republicii Moldova cu România . Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilități oferite de căderea comunismului.

– Cu alte cuvinte, putem vorbi de o “ratare” postcomunistă a României?

– Vorbim de clasa politică și de societatea românească. Cea dintâi a întrunit trei superlative: cea mai incompetentă, cea mai lacomă și cea mai arogantă din istoria României. Lipsită de expertiză, avidă de căpătuială și sigură de impunitate, ea s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogățească. A jefuit cum nici huliții fanarioți n-au făcut-o. Responsabilitatea ei față de situația catastrofală a României este imensă. Astăzi, constatăm că industria este lichidată, agricultura e la pamant, sistemul de sănătate în colaps, învățământul în criză, individualitatea României pe plan internațional disparută. Criza economică nu a făcut decât să agraveze relele care au precedat-o. Incompetenți, guvernanții nu au știut să atenueze șocul crizei ce ne-a lovit. Dacă România profundă se zbate în dificultăți și deznădejde, clasa politica prosperă. Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, șase locuințe; te întrebi ce vor fi făcând în ele), vile în țară și străinătate, mașini de lux etc. s-au strâns în proprietatea clasei politice. Știam că avuția este rezultatul unei activități economice. Acum, vedem că politica este mijlocul cel mai sigur de îmbogățire.

“Un popor de oi naște un guvern de lupi”

– Cine este vinovat de această situatie?

– Cred că principalul vinovat de această situație este însuși poporul român! El ilustrează perfect observația ca “un popor de oi naște un guvern de lupi”. Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor, au permis clasei politice să-și bată joc, nepedepsită, de țară. Lipsit de spirit civic, poporul român nu a fost capabil, în acești 20 de ani, să tragă la răspundere clasa politică sau să “tempereze” setea ei de înavuțire. Pe român nu-l interesează situația generală. Dacă prin fin, naș, cumnat, amic etc., și-a rezolvat păsul lui, restul ducă-se știm noi unde! Moștenirea multiseculară a lui hatâr și bacșis a rămas atotputernică. Cum să îndrepți o țară , când cetățenii ei se gândesc fiecare la sine și nu la binele comun!? Astăzi, asistăm la situații și mai dramatice. Românii pleacă – din nevoia de caștig – să lucreze în Spania sau Italia, să lupte în Afganistan. Energii și vieți se irosesc astfel în beneficii străine. Nu poți să-i condamni: mai bine să lucreze pentru străini, decât pentru noii ciocoi postdecembriști, care îi tratează cu un dispreț suveran.

– Intrarea României în NATO și UE a fost, totuși, o biruință postdecembristă.

– Să fim serioși! Am intrat în NATO pentru că SUA, factorul decisiv al Alianței, au vrut-o. Aduceți-vă aminte că, în 1997, când România a dus o campanie pe cât de zgomotoasă, pe atât de inutilă, SUA ne-au închis ușa la summit-ul de la Madrid . În dorința de a câștiga bunăvoința Washingtonului, am încheiat tratatul dezastruos cu Ucraina, fără a obține nici un folos. După 11 septembrie 2001, evaluarea americană s-a schimbat radical. În lupta împotriva terorismului islamic, SUA aveau nevoie de noi aliati; în acest context, România a devenit membră a NATO. A fost o decizie americană , nu un merit al guvernanților români. O situație similară, și în cazul intrării în Uniunea Europeană. Directoratul marilor puteri ale Uniunii a decis extinderea ei în Est. Dacă avem un dram de sinceritate, trebuie să recunoaștem că suntem încă departe de a fi o țară la nivelul standardelor vest-europene, care sunt ale Uniunii. Directoratul marilor puteri a considerat însă că este în interesul său această extindere, și atunci, la grămadă – iertați-mi expresia! – am intrat și noi.

“Patriotismul e privit, în anumite cercuri ale intelectualității noastre și ale societății civile, ca o boală rușinoasă”

– Ce-i lipsește României pentru a fi din nou ceea ce a fost cândva?

– O “mare idee”, un mare proiect național. Înainte de 1859, a fost Unirea; înainte de 1918, a fost desăvârșirea Unirii. Astăzi nu ne mai însufletește nici un ideal mobilizator. În perioada interbelică, Cioran ar fi vrut ca Bucureștiul să devină Bizanțul sud-estului Europei. Și, fără nici o exagerare patriotardă, ar fi putut deveni. Astăzi nici nu vrem, nici nu putem să ne afirmăm. Economic , România a devenit o piață de import. Nu cunosc vreun produs românesc vestit la export. Practic, suntem un fel de colonie. În politica externă, am dispărut de pe harta diplomatică a Europei. În plan cultural, scriitorii români așteaptă, în continuare, Nobelul… În stadiul actual, cred că sectorul în care România ar fi putut să se manifeste cu șanse de succes era cel cultural-științific. Din nefericire, guvernanții postdecembriști și-au bătut joc de învățământul românesc, supus la tot felul de “reforme” și “programe” inepte și distructive. Dacă, din rândul elevilor sau studenților, au ieșit elemente de valoare, ele sau au plecat în străinătate sau au dispărut în mediocritatea din țară . Aveam șansele să fim Bizanțul Europei de Sud-Est. Am rămas însă la periferia Europei.

– Mondializarea amenință structura ființei naționale. Se poate sustrage România acestui carusel mortal?

– Mondializarea este un proces căruia România nu i se poate sustrage, dar căruia îi poate rezista. Nu o rezistență, aș spune, de caracter antagonic, ci printr-o afirmare a identității naționale. În Franța, țara cu o atât de veche și strălucită cultura, guvernul a inițiat o dezbatere despre identitatea natională. La noi, când cineva abordează această problemă, se aud imediat voci care îl acuză că este naționalist, nostalgic etc. Patriotismul e privit, în anumite cercuri ale intelectualității noastre și ale societății civile, ca o boală rușinoasă. Americanii – îi am în vedere pe cetățenii SUA – ne oferă cel mai frumos exemplu de patriotism. Noi, care îi copiem în atâtea privințe, rămânem indiferenți la minunata lor pildă.

– Mai poate fi patriotismul o valoare în zilele noastre?

– Dacă vorbim de un patriotism lucid, da, fără îndoială. Eu unul am aderat la principiul atât de sanatos al “Junimii”: “Patriotism în limitele adevărului”. Să-mi iubesc țara și poporul, dar să nu le ascund niciodată defectele. Poate este o deformare de istoric, dar cred că identitatea națională are o componentă esențială: memoria istorică. Tradiția se cultivă, în primul rând, prin cunoașterea istoriei. Când monumentele istorice se părăginesc și se ruinează, memoria istorică e pe cale de dispariție.

– Cum credeți că vor judeca perioada postdecembristă urmașii noștri de peste o sută de ani?

– Peste o sută de ani, cred că judecata urmașilor și, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii 1989-2009 vor fi considerați o perioadă de declin, clasa politică și poporul român împărțind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să dea Dumnezeu că atunci, peste un secol, România să aibă situația fericită pe care a ratat-o astăzi!

 

Advertisements

One thought on “Săracă țară bogată I

  1. Pingback: Rătăcind în Kali Yuga – România și poporul român – I « Rareș19 Blog

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s